Între ”American sniper” și ”California dreaming”

Aud că există în aceste momente în virtual o discuție aprinsă despre o ipotetică chemare la oaste, despre o ipotetică apărare a patriei cu arma în mână, apărută probabil pe fondul conflictului ucrainean.
Spiritele s-au încins, taberele se acuză una pe cealaltă ba de delăsare, lașitate, ignoranță, superficialitate criminală, ba de ( în sens invers) sprijinire naivă sau interesată a masonilor, evreilor, americanilor, bancherilor mondiali. Bineînțeles, apar și etichetări de ”vândut rușilor”, ”bătut în cap”, ”adept al teoriei conspirației”….și miștouri gen ”primul lucru pe care-l face azi un recrut în armată este să întrebe la popotă ce fel de pizza au”.
Să nu uit, cea mai frecventă întrebare, nelămurire, este de ce nu stau americanii acasă. Este însă, după părerea mea, o nelămurire incompletă, cabotină, care mai puțin ipocrit ar suna gen: ”De ce să nu vină doar atunci când avem nevoie de ei? În rest să stea acasă.”
Acum, ce să zic, am prieteni buni, în plină maturitate, care mi-au zis franc în față că nici nu se gândesc să pună mâna pe armă pentru România. E curios că sunt totuși destul de agresivi verbal, fiind de acord că Rusia trebuie pusă la punct dur și brutal, nu merge altfel cu ea. Un punct de vedere îndrăzneț, în contradicție cu abordarea unui alt prieten, fan nonacțiune și el, care susține că ține poarta, ușa la casă deschisă tot timpul, pregătit să-i spună potențialului hoț : ” domle, ia ce vrei, nu mă băga în seamă, n-are rost să ajungem la violențe, să fie , Doamne ferește, rănit careva!”
Eu, pe de altă parte, sufăr. Sufăr pentru că nu știu care cap pătrat din armată a decis de la sine putere să neglijeze pur și simplu calitățile mele morale și fizice de ofițer de linia I, de front, lider adevărat ce-ar fi inspirat soldații în luptă, și să mă pună mare băgător de seamă (în caz de război) la o chestie administrativă ce privește dotarea soldaților cu uniforme etc. Sau cam așa ceva, cred. Cică în termen de 20 de minute de la alarmă să ajung la nu știu care magazie dintr-un nu știu care cartier!! Eu!! Eu, care… Oricum, e o crimă ce s-a întâmplat cu mine, o risipă de resurse prețioase. Și, pe lângă faptul că nu sunt folosit la adevărata mea valoare de apt supermadărfacăr de combatant, mă sperie gândul că n-am pe cine să dotez cu echipament. Doar să vină generația mea, că tinereii de azi nici n-au făcut armata, și nici nu cred să dea doi bani pe chestii de astea, cazone. Să fim cinstiți, au și ei dreptatea lor, ce-ar putea alege între o pușcă și un smartphone, între un FB și o socializare în tranșee?! Și nici nu-i poți condamna prea tare pentru nepăsare, nu de alta, dar nici mie, războinicul de meserie, nu mi-e prea clar pentru ce este agitația asta cu pregătirea de război.
Vin rușii peste noi? Trebuie să mă bat pentru Ucraina sau pentru Crimeea? Hmm, mărturisesc că nu sunt convins nici de una, nici de alta. Rușii nu cred să vină peste noi cu trupele, ci cu ”oamenii de afaceri”, vin economic. De fapt ei sunt, au fost, deja aici. Cândiți-vă la câte combinate metalurgice cu potențial au cumpărat și le-au făcut cu premeditare praf și pulbere, pe principiul simplu și eficient al economiei de piață (mai ales) rusești: fără competitori!! N-au stat prea mult trupele rusești nici în comunism, n-au niciun interes să stea cu ele aici nici acum, ei vor doar zonă de influență și să facă bani. Ceea ce vor și Occidentalii, desigur. Diferența este cu ce ne alegem noi, iar aici răspunsul este simplu, asta dacă nu ești plătit de ruși, nu ai simpatii filoruse, nu ai revelații cu iudeo-masoni sau nu ești bătut de-a dreptul în cap. Schimbul cel mai convenabil în acest moment (și probabil mult timp de acum încolo) este cel cu Vestul, cu Europa și SUA. Îngeri n-or fi, dar nici ruși nu sunt. Dușmanii noștri acum sunt corupția și starea economică precară, nu infanteriștii lui Putin, iar aici te pot ajuta occidentalii.
Cât despre să mă bat eu, un maestru al armelor, cum ziceam, pentru Ucraina sau Crimeea, nu cred. Pur și simplu nu mă văd în filmul ăsta! Oricât m-ar înjura unii, dar războiul ruso-ucrainean îmi pare un război fraticid în care noi ar trebui să ne limităm la chestiuni civile, de ajutor politic, poate economic. Și asta doar pentru că sunt un om mare și bun care uită mizeriile și nasul pe sus al ucrainienilor față de noi.
Despre Statul Islamic, ce să spun, aici nu-i vorba de lupte dintre armate naționale, ca pe vremea războaielor mondiale, ci mai degrabă despre structuri profesioniste formate ca o coaliție a mai multor state.
Prin urmare, cred că ne grăbim să agităm spiritele degeaba, să condamnăm în avans lipsa de interes al tinerilor, pacifismul lor. Mai ales că, din păcate, percepția la mulți acum ar fi că s-ar duce la război pentru Ponta, Videanu, Becali, Dragnea și alții. Bleah!!, normal să-i ia cu lehamite!
Aș mai aduce aminte un fapt interesant. După primul război mondial, englezii au descoperit mișcarea pacifistă. Cu cât se înverșunau mai tare germanii dorind răzbunare, cu atât britanicii se retrăgeau împăciuitori pe insula lor! Un profesor de la Cambridge susține că la un moment dat ajunseseră să semneze în favoarea unei atitudini non beligerante aproximativ 11 milioane de cetățeni. S-ar putea spune că peste noapte britanicii au ajuns niște căcăcioși. Și totuși, când a izbucnit războiul, se spune că cel care ințiase lunga listă de semnături, îmi scapă numele, a fost și primul care s-a înrolat.
Să ne mai aducem aminte și despre ” Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult celor puţini”, cuvintele lui Winston Churchill atunci când s-a referit la piloţii militari din cadrul Royal Air Force care au reuşit să oprească puternica flotă aeriană a Luftawaffe-ului german. Cine erau aceștia în civil? Niște tinerei neserioși și petrecăreți, demni reprezentanți ai perioadei denumite “La Belle Epoque”.

Ajuns la final și recitind articolul nu-mi dau seama dacă sunt chiar convins de percepțiile mele sau doar încerc să mă încurajez.