La Marea Neagra

Dupa mai multi ani in care nu am mai calcat pe litoralul romanesc, (cu exceptia unei foarte scurte sederi de WE anul trecut, intr-un context special), am decis in acest an sa facem un sejur de o saptamana la Marea Neagra. Ideea initiala a fost chiar una curajoasa – am luat in familie decizia unei aventuri cu cortul, care ar fi trebuit sa cuprinda si un pic de Delta, la Sfantu Gheorghe sau Sulina. Constatand insa ca nu putem identifica de la distanta o adresa de campare, am renuntat la ultima parte din plan inca din fașă.

Cum nu detineam cort si nici altele, (zilele mele cu cortul la Vama Veche imi par dintr-o viata anterioara), a trebuit sa targuim casuta de panza, saci si saltele de dormit, etc, etc, pentru toti membrii familiei. Dar este cum nu se poate mai adevarata vorba ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Exact cand eram pe ultima suta de metri de pregatiri, ma trezesc cu o invitatie de la un foarte bun amic, invitatie ce a presupus un ocol in drumul nostru spre Mare, insa mai ales a prilejuit o schimbare radicala de planuri. Motivul il constituie ca bunul meu amic ne-a deviat cu o propunere alternativa de cazare de la intentia noastra frusta, dar cutezatoare, de a ne gasi adapost sub panza pentru cateva nopti. In ciuda unor ezitari initiale – in portbagajul masinii mele un cort familial echipat destul de bine pentru o prima expeditie emitea deja pretentii asupra unei bune parti din volumul util, fara a mai vorbi de pături, oale, farfurii, lanterne, si alte accesorii expeditionere – dupa o lunga dezbatere cu nevasta care a durat aproape doua minute si de-a lungul careia eu am tacut inteligent, propunerea a fost acceptata. Cu doi copii inca destul de mici, gandul unor reprize de scos apa, gandacii sau nisipul din cort, ori imaginea noastra ocupati sa tinem de sfori pentru a opri numitul cort fie sa paraseasca solul fie sa se prabuseasca sub actiunea necompensata a gravitatiei, au reusit sa ne readuca rapid la conditia de citatidini handicapati care suntem, ca sa exprim succinct si vanghelic chestiunea.

Asa ca, in final am fost oaspetii unei case primitoare din zona de sud a Constantei, pentru o planificata sedere de 7 nopti, si am lasat cortul sa se odihneasca in portbagaj si sa se obisnuiasca cu ideea ca va trebui sa serveasca, dar altadata.

Intrucat, asa cum am spus, de ani buni de zile nu mai batusem litoralul romanesc, timp in care am auzit de tot felul de evolutii si dezvoltari, ne-am propus sa luam contact cu cat mai multe din ele. Nu mi-a placut Eforie , nu ma omor dupa plajele inguste si lineare, asa ca nu am avut rabdare sa cercetam prea mult in acea zona. Am preferat sa luam zilnic drumul spre nord, inspectand plaja de la Mamaia in sus, in mai multe reprize. Vorbim de luna August si a fost orice altceva decat pustiu. De la inghesuiala aproape stupida de pe plaja din zona hotelurilor de lux Iaki si compania, (Rex este in renovare, ceea ce ocazioneaza accesul liber la o imensa parcare), cu preturi incredibile pentru sezlonguri -50 de lei pentru doua bucati cu umbrela, am platit in Skiathos 8 EUR si mi s-a parut exagerat – , am ajuns apoi spre Navodari, unde in prima instanta am beneficiat doar de mai mult loc dar preturi asemanatoare, pentru ca apoi, cu fiecare metru departare de epicentrul de fitze, sa castigam in calitate si value for the money. Personal, recomand calduros plajele de la Navodari-Mamaia Sat in urma modestei mele experiente: o mare excelenta pentru inotatori in orele diminetii si pana spre amiaza, buna oricand pentru copii datorita portiunii mari care prezinta adancime scazuta, si o plaja incantoare cu mult spatiu si nisip fin, liniste, terase relativ rare si aflate in operarea unor tineri cu oarecare simt pentru muzica buna si stil adecvat.

Insa una din provocarile la care am vrut sa ma supun, a fost gastronomia pescareasca. In contrast cu catastrofa pe care o cunosteam in ceea ce priveste Litoralul gastronomic, intrucat nicaieri nu puteai manca mai dezamagitor pește decat la Mare in Romania, auzisem ca in ultima vreme s-au ridicat mai multe carciumi – sa-mi fie iertat ca le spun asa, nu este nimic peiorativ, pur si simplu imi place ideea de bien-etre pe care o exprima acest cuvant in ceea ce priveste gastronomia savuroasa dar nepretentioasa – care au introdus un alt fel de standard in ceea ce priveste notiunea de pescarie pe litoral. Eram deja de-a dreptul frustat ca nu fusesem la Vadu, la Corbu, sau in alte locuri despre care toata lumea vorbea familiar in vreme ce eu, mare amator de gastronomie, trebuia sa tac. Asa ca, de data asta am vrut neaparat sa le incerc, pe cat mai multe. O sa emit cateva opinii pe care va rog sa le considerati absolut personale, si mai ales limitate la o(una) experienta, de fiecare stabiliment.

1. Plaja si terasa Merlin, Navodari. Pentru acuratete, trebuie spus ca am fost acolo, cu totul intamplator, anul trecut, cand m-am aflat pentru un WE la Mamaia. In raport cu ce stiam despre Litoral, a fost o surpriza placuta la acea vreme: peste proaspat de Marea Neagra la preturi corecte, atmosfera placuta, personal atent si avertizat. Anul acesta l-am gasit schimbat: preturi mai mari, atmosfera placuta redusa la un minim de complezenta, un bors de peste banal si un platou rece compus fara vreo preocupare, cum poti avea dintr-o plimbare la Metro. N-am mai avut incredere sa iau stavrid si am plecat dezamagit, insa observand succesul de care se bucura terasa la vremea amiezii. 20 lei pe sezlong.
2. Plaja si terasa Latino. Nu am incercat bucataria, dar preturile afisate sunt mult mai democratice, in ciuda unei distante de maxim 50-100 m fata de Merlin. Sezlongul 10 lei. Un pic mai la stanga, terasa Doors, cu o excelenta cafea Emanuel.
3. Vestita Pescarie a lui Ionut, de la Vadu. Am facut tot drumul pana acolo doar pentru un pranz. Devenise deja o chestiune de onoare, asa ca am tarat pe toata lumea de-a lungul acelor trasee pe care de obicei le iei in piept cand iti propui sa ramai cateva zile, nu sa iei doar masa. Am ajuns pe la 14.30, deci destul de tarziu. Prima urmare a fost ca nu am prins calcan. Se terminase. A doua, caldura si mustele. Si aici am cerut borsul de peste, (destul de pustiu si el), cu o gustare de icre inainte si chefal si palamida la plita dupa aceea. Nimic pozitiv de semnalat, doar amareala chefalului si absoluta uscaciune a palamidei, un peste din familia tonului ce nu poate fi tratat oricum, fara sa te sanctioneze prin ostilitate gustativa. Cel care ne-a servit, un baiat tanar si plin de alean, a facut ce a putut sa ne simtim bine, in ciuda dispozitiei pe care parea sa o incerce. Selectie chestionabila de vinuri, dar macar foarte rezonabila ca pret. 25 lei un vin la resto, de vis. Ma intreb de ce naiba este pestele atat de scump, cand nimic, nici standardul de pregatire, nici distanta, nici raritatea, nu justifica asta. Sub rezerva unei experiente opuse in viitor, tot ce mi-a ramas este un gust amar.
4. Casa Veche de la Corbu. Cu asteptarile franjurite la Vadu, ne-am dus a doua zi cu circumspectie la Corbu. Mai intai am ajuns pe plaja, pe care o recomand tuturor iubitorilor de mare natur. Un deliciu. Dupa care ne-am indreptat spre pranz, de data aceasta hotarati sa nu depasim ora 13.00. Daca la Vadu locul inspira preocupare si interes pentru ambient, in ciuda pozitiei plate si nespectaculoase, la Corbu este un amestec de nesimtire, nepasare si stupiditate arhitecturala aflat in deplin contrast cu generozitatea terenului, care permite o dezvoltare in terase. Asa ca traseul de la incantarea initiala generata de pozitie, la circumspectia provocata de arhitectura si realizarea execrabile, cu pavaje prabusite de parca au 20 de ani, lemnarie de proasta calitate si mese proptite cu chiu cu vai pentru a mentine o oarecare orizontalitate, pana la enervarea generata de ignorarea totala in care se gaseste clientul si la 20-30 min dupa ce se aseaza, este parcurs rapid. In plus, afli ulterior ca din lunga lista pe care te-ai decis sa o lecturezi cu voce tare companionilor pentru a-ti trece de urat si pentru ca intr-adevar ofera multe variante teoretice, doar aprox 10% este disponibil… Asa ca, urmeaza prima mare dezamagire, cand tu, nevasta si copii trebuie sa reevaluati alegerea initiala, pentru simplul motiv ca nu este mai nimic in bucatarie. Dar esti calmat ca tot ce este, este proaspat. Asa ca, iarasi bors de peste, de data asta luam si pisica de mare, disponibila pe langa chefal, si midii pane… A doua mare dezamagire urmeaza cand se aduce mancarea. Trebuie sa admit ca in viata mea nu am mancat peste pregatit mai prost. Borsul a fost pur si simplu o declaratie de dispret: trei farfurii, trei capete de peste, fara cea mai mica trasa de carne, cu vagi urme de legume in zeama si o aroma de leustean ce s-a straduit in van sa mai salveze ce era de salvat. Midiile, o drama. Pisica de mare, mult laudata de chelnerita, (“numai pisica am dat ieri, toata ziua”), m-a dezvatat probabil sa mai incerc asa ceva, tot restul vietii. Iar chefalul parea pur si simplu ras de pe plita dupa ce fusese lasat acolo cu doua-trei zile inainte. Bineinteles, ultimul strop de exasperare a fost servit si inghitit odata cu nota de plata,a carei mandrete a contrastat total cu dezastrul din farfurii.
5. Pescaria lui Matei- Azuga. Asa cum spuneam, am preferat cortului o cazare in sudul Constantei. Asa ca, practic, am fost mereu aproape de locul pe care l-am vizitat in ultima zi a sederii noastre. De data asta insa, ne-am pregatit psihic si tactic corespunzator. Am ajuns dimineata pe plaja, un mic golfulet sub un mal abrupt, in vecinatatea imediata a Terminalului Ro-Ro Agigea. Plaja are nisip, tarmul este insa pietros si plin de alge. Are personalitate si farmec si nu este aproape deloc populat. Dupa o scurta baie, pe la ora 11.00 identificam pescaria si o abordam frontal. Personalul,in frunte cu cel despre care urma sa aflu ca este chiar Matei, spala puntea, ca sa ma exprim asa, respectiv terasa. Ne observa si ne indeamna sa ne asezam, desi urmeaza sa deschida dupa 12.30. “Ne gandeam sa ne incercam norocul”, zic, “ dar venim dupa experiente neplacute”. Lasa totul balta si ne cheama sa-i vedem pestele. Am uitat sa spun ca dimineata, inainte de tura de inot, observasem doua barci de pescari care plecau in larg, din golf. “Eu sunt pescar”, spune Matei. “Si Ionut de la Vadu este pescar”, adauga. “Ala de la Corbu nu stiu ce e, cascador, actor, habar n-am”. In acest timp, a deschis camera frigorifica, in care are butoaiele din care ne prezinta stavridul – “o trufanda” – ceva hanus – “nu am mult, doar vreo 2-3 bucati “, calcanul, samd. Hai ca ne riscam, ii spun, apoi ne luam la revedere. La 12.30 punct suntem in restaurant, care este mult mai mare decat se vedea de la intrare. Personal numeros, in uniforma, totul este ingrijit si aranjat. Cald, pentru ca sunt lasate storurile de plastic – “ne ia vantul tot de pe masa daca nu”, se confeseaza un chelner – dar suportabil. Comandam bors – macar sa facem comparatia pana la capat- unul cu perisoare de peste , hanus, cele doua bucati rezervate de dimineata, stavrid, midii a la Matei, rapane, (asa am aflat si eu ce sunt rapanele). Nu stiu daca as recomanda vreodata stabilimentul pentru un ghid Michelin, desi ar merge la categoria margarete, daca ar fi sa ma intrebe cineva. Dar borsul a fost savuros, hanusul delicios, (e si greu sa nu fie, avand in vedere carnea extraodinar de dulce pe care o are aceasta varietate de guvid), midiile proaspete si carnoase, chiar daca reteta propusa nu este un summum al inspiratiei, stavridul conform asteptarilor. De data aceasta, pretul a corespuns calitatii oferite. In plus, am beneficiat de multa atentie din partea personalului.

Update: mentiune meritata pentru Matei: restaurantul prezinta ilustrat pe meniu fructele de mare si pestii propusi. Extrem de util pentru novici sau semicunoscatori.

6. Finally, doua vizite de seara:
a. Toscana, pe care l-am cunoscut anul trecut si caruia i-am pastrat o amintire extrem de placuta. Calitate deosebita, prețuri prietenoase, si un desert dumnezeiesc, pentru care m-am dus de doua ori in 24 de ore in acel loc. Anul acesta m-am intors cu emotia cu care iti vizitezi dupa ceva vreme amanta de care te-ai despartit in graba dupa o noapte de dragoste, temator ca o vei gasi schimbata…si asa a fost. La prima vedere, in bine. Mai somptuos ca data trecuta, dar din pacate populat de prea multa fauna cu aer interlop si cu preturi semnificativ in crestere. Calitatea confirma, desi cu un zest de opulența in rețete care sugereaza o aplecare spre patrician in dauna rafinamentului pur gastronomic. Cel mai rau: desertul meu de vis, un tort de o compozitie si personalitate unice, nu mai este in meniu, iar personalul actual pare sa-i ignore existenta. Noroc ca am fost doi cand l-am savurat, altfel as fi inceput sa ma suspectez de imaginar in prezenta expresiei sceptic-nepasator-indulgente a chelnerului chestionat.
b. In ultima seara pe Litoral, am fost in Portul Tomis. Dupa o trecere in revista, am ales aproape la intamplare, (influentat de selectia de vinuri din meniu, remarcabila), un restaurant pe nume Marina Bay. O portie de midii, doua de paste, un calamar. Puțin, dar suficient pentru a simti mana unui chef adevarat. Merita verificat mai adanc pentru a confirma prezenta inspiratiei in acel loc.