Istoria ca placebo

“România are atât de mult noroc, încât nici nu-i mai trebuie oameni politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării.”

Petre P.Carp

Interpretările istoricului Lucian Boia privind Primul Război Mondial şi Unirea cu Transilvania au creat multă agitaţie. Nici nu s-ar fi putut altfel într-o ţară ai cărei cetăţeni şi-au învăţat istoria în perioada naţional-comunistă. Ştiu că există o contradicţie de termeni, comunismul fiind în sine cosmopolit şi internaţionalist; cum s-a ajuns la o aşa struţo-cămilă nu face însă subiectul articolului de faţă

Cred că ne putem imagina cu toţii că o istorie “coafată” de un regim comunist, fie el din România sau aiurea, nu ar putea fi credibilă, cu atât mai mult cu cât în sine Istoria este supusă subiectivităţii, atât a celor care o povestesc cât şi a celor care o ascultă. În fine, fiecare popor are tendinţa de a-şi idealiza trecutul, într-o competiţie acerbă cu vecinii. Un exemplu devenit clasic pentru cum funcţionează îmbinarea între directivele unui partid comunist şi “stima de sine” a unui popor atunci când se rescrie istoria este cel al lui Burebista. Un excelent material îl găsiţi aici: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-au-reinventat-istoricii-comunisti-biografia-lui-burebista

Dacă tot veni vorba, eu n-am înţeles de ce ne tot plângem că “ai noştri” (dacii) au luat-o pe cocoaşă de la “ai lor”, de parcă toţi cei 22 de milioane de români am fi urmaşii direcţi ai getodacilor?! Păi şansa de a fi unul dintre noi esenţă de dac în stare pură este extrem de mică, după imensa osmoză care s-a petrecut aici între daci, romani (care romani nu prea erau chiar din Roma…), slavi, cumani, pecenegi şi cine s-o mai fi perindat pe aici.

Ca să fiu sincer, uitându-mă la forma urechilor mele, cred că străbunul meu a fost un senator roman care i-a bătut pe daci de s-au … pe ei, rămânând apoi aici pentru că i-au plăcut traiul bun şi femeile frumoase. Adică străstrăstrăbunicul meu l-a bătut pe străstrăstrăbunicul vostru de i-au mers fulgii şi i-a luat apoi nevasta şi averea…asta-i viaţa, n-ai ce-i face, aşa erau vremurile atunci, nu trebuie să rămâneţi supăraţi pe mine, à la guerre comme à la guerre! Oricum, nu vă dau nimic înapoi!  Dar dacă mă uit la nasul meu şi iau aminte la povestirile bunicilor mei n-ar fi exclus ca eu, dArtagnan, să fiu urmaşul direct al lui Thocomerius , cumanul cunoscut mai degrabă sub numele de Negru Voda, voievodul Ţării Româneşti.

Trec cu vederea că am anumite abilităţi muzicale…

Dar lucrurile astea s-au pierdut în negurile timpului. Orice-ar fi fost străbunii mei eu acum sunt român şi mă simt mai român şi mai bine în pielea mea decât orice nevolnic care are nevoie de acte notariale care să-i certifice că e strămoşul direct al lui Burebista doar ca să-i crească stima de sine.

Păi ce, Caragiale a fost dac? Iar pe Eminescu îl chema Zeminexus?!

Vreau să spun că privim cu prea multă încrâncenare trecutul, îl idealizăm prea mult, ca o contrapondere a prezentului. Ca să parafrazez un banc, considerăm că avem un trecut măreţ, un prezent de rahat şi bine că n-avem nici-un viitor…

Am văzut recent un film, uşurel, după fapte reale, în care un englez a ajuns în Republica Moldova, exact după căderea URSSului: sărăcie, debusolare, debandadă instituţională, corupţie, lipsa unei minime stime de sine. La un moment dat englezul, însoţit de ghidul moldovean, trece pe lângă statuia lui Ştefan cel Mare. Englezul se opreşte admirativ în faţa imensei construcţii şi-l întreabă cine e şi ce-a făcut personajul cu sabia. Ghidul, depresiv până în acel moment, prinde a se învârtoşa: „Este „Stephen the Great”, a câştigat 36 de bătălii din 38, ne-a apărat de turci, tătari şi polonezi…”…”Aha, zice impresionat englezul…şi când a domnit?”, „Prin 1480…”, „Da?! face englezul surprins, şi de atunci câte bătălii a mai câştigat Moldova?” …la care moldoveanul nostru se întoarce şi pleacă întristat…singura lui rază de lumină din cenuşia realitate a prezentului venea din trecutul îndepărtat…

În ce priveşte Transilvania, de ce ne stresăm? Problema întâietăţii este superfluă. Noi îi tragem cu dacii, ei cu mia de ani lipsă din calendar, parcă-i un joc de ping-pong care nu se mai termină.  Întreb şi eu, doar la modul anecdotic, dacă nu-mi fac cunoscută prezenţa administratorului de bloc sau nu-mi plătesc impozitele la apartament 1000 de ani cum rămâne cu dreptul meu de proprietate!? Hai că a fost doar o glumă, românilor verzi…fiţi calmi, că Transilvania nu este a noastră…nici a urmaşilor noştri, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor! Şi nu dintr-un motiv de întâietate, greu dovedibil la masa verde, ci pentru că am avut noroc cu carul şi, mai ales, pentru că noi, diferit faţă de unguri şi germani, suntem focoşi şi ne place să facem dragoste cu femeile noastre. Aşa am ajuns ca în 1918 să fim pe acest terirtoriu peste 50% români, nici nu s-a mai pus atunci problema unui referendum. De acum gata, les jeux sont faits Rien ne va plus! Acum suntem 80% români în Transilvania! Păi dacă se uneşte prin absurd cu Ungaria o cucerim fără să tragem un foc de armă, doar prin voturi şi natalitate!

Prin urmare, dacă dragoste nu e, nici Transilvanie nu e!

Şi nu în ultimul rând, cred că niciodată România nu a avut garanţii mai ferme de stabilitate şi securitate ca acum. Mai ales după episodul Crimeea, nimeni dintre actorii principali ai scenei politice mondiale nu doreşte nici măcar să audă zvon că ar exista ceva pretenţii de schimbări de frontiere.

După cum spunea şi Petre Carp avem de cele mai multe ori un noroc proverbial, care câteodată vine la pachet cu tragedii de proporţii, aşa cum a fost cu Primul Război Mondial, cu războiul din fosta Iugoslavie, cu atacul la World Trade Center , cu Crimeea…

Unii ne îndeamnă să-i fentăm pe occidentali şi să ne aruncăm în braţele ruşilor şi a chinezilor…de prisos să foloseşti cu ei argumente istorice, raţionale, normale…cred că ar trebui să le aducem aminte vorbele unui clovn patriot şi naţionalist, CVT, singurele vorbe cu noimă din lunga sa carieră tristă fiind acestea: „Unde este Ungaria trebuie să fim şi noi! Este Ungaria în UE, hop şi noi! Este Ungaria în NATO, hop şi noi!”

Bineînţeles, cel mai mare pericol, pe care l-au sesizat şi UE şi SUA, rămânem noi înşine, cu corupţia şi suspiciunile noastre. Totuşi, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!