Teribilă dilemă: sunt sau nu sunt băsist?!

De când scriu în virtual, zeci de indivizi mi-au spus că sunt băsist, aşa că de ceva timp am început să mă gândesc mai serios la acuzele astea, renunţând la negarea categorică de altădată.
Mi-am spus: dArtagnan, s-ar putea să ai o problemă, un viciu pe care tu nu-l conştientizezi, dar care iese în evidenţă şi deranjează.
Este destul de puţin probabil ca atâţia oameni să greşească în aprecieri, aşa că am mers pe zicala că atunci când unul îţi spune că eşti beat îl trimiţi la plimbare…sau la culcare; dacă îţi spun doi, te duci tu să te culci!
Aşa că ieri seara mi-am făcut curaj şi am încercat să rezolv dilema raţional, argumentat, compunând un articol document, un fel de mărturisire şoc, ca o spovedanie. Prin el încercam , în primul rând, să-mi justific simpatia inconştientă pentru preşedinte, aşa cum o percep ceilalţi şi, în al doilea rând, să pun pe baze ştiinţifice, solide, religia băsesciană. Aşa că am scris titlul mare, cu litere bolduite:” De ce îl iubim pe Băsescu!” şi dedesubt am pus punctele unul sub altul:1,2,3, 4,5…până la 10, ca un fel de decalog pentru uzul credinciosului băsist.
După ce am scris titlul, cuprins de un acut sentiment de jenă, am tras jaluzelele şi am închis bine uşa de la intrare. Am stins becul din tavan şi-am pus la veioză un bec chior. Mă simţeam cumva vinovat, ruşinat de demersul început. Atâţia ani de Antena 3 şi de talibani uselişti, atâtea acuze, atâtea invective îşi făceau în sfârşit efectul.
La punctul 1 am început să scriu:” Îl iubim pe Băsescu pentru că…” şi m-am blocat! Din două motive: unu, nu-mi trecea prin cap de ce l-aş iubi pe Băsescu şi doi, am simţit mişcare la uşa apartamentului. M-am uitat pe vizor şi nu era nimeni, probabil că nervii mei întinşi la maxim îmi jucau feste. M-am aşezat iar la birou, m-am concentrat, am stat câteva zeci de minute pe gânduri şi am continuat:”…pentru că se simte o schimbare în bine în ce priveşte actul de justiţie.” Mi-am şters transpiraţia de pe faţă: „Ţi-ai vândut sufletul lui Mefisto, nenorocitule!”, mi-am spus îngrozit. Aveam, în fine, dovada indubitabilă că sunt băsist. Ce altceva puteam fi dacă, după sute de argumente beton în care mi se demonstra negru pe alb că avem de-a face numai şi numai cu poliţie politică, eu credeam într-o asemenea enormitate?!
De la punctul 2 şi până la punctul 10 nu am ştiut ce să mai completez. Nu o spun ca o scuză, presupun că, oricum, primul punct mă discreditează (sau mă încadrează) definitiv.
Dar cum de-şi dau seama cam toţi interlocutorii mei că sunt băsist, de vreme ce în multe conversaţii nici nu se aduce vorba despre justiţie?!
Mă recunosc după vorbă, după port?! Ce mă dă de gol?! Cum din nişte vorbe aruncate într-o discuţie mă deconspir aşa repede?!
Uite, am râs de nişte liberali care erau extrem de surprinşi că „echidistanţii, moderaţii, profesioniştii, eticii de la Antena 3 îl atacă josnic pe Antonescu regizând din diferite cadre un material fals”. Adică ce s-a întâmplat de o „televiziune aşa serioasă şi nepartizană face lucruri din astea nedeontologice”!? Păi să nu te strici de râs când îi auzi? Bineînţeles, m-au făcut băsist…
Tot aşa m-au catalogat şi când mi-am spus părerea despre liberalii Sorin Roşca Stănescu, Fenechiu, Becali…Când am zis că este inacceptabil ca Antonescu să facă uniune cu securistul Voiculescu mi-au zis la fel.
Dacă zic de Ponta că-i unul dintre cei mai mari mincinoşi în viaţă, dacă-mi plac Pleşu și Cărtărescu, dacă nu-l înjur gros pe Băsescu, dacă sunt sceptic la zecile de dezvăluiri fulminante şi săptămânale ce-l înfundă de fiecare dată definitiv pe acelaşi Băsescu, dacă mă-ndoiesc că trăiesc în cea mai cruntă dictatură din estul Europei, de vreme ce văd că cel mai tăvălit personaj este însuşi dictatorul, dacă atrag atenţia că mai mult se vorbeşte despre Băsescu decât despre rezultatele unei guvernări de aproape doi ani ( o guvernare sterilă şi lipsită de soluţii), dacă mă mir că o majoritate de 70% ce vrea binele ţării (!!), având Guvern, Parlament, mass-media, nu poate să limiteze acţiunile lui Băsescu cel rău, dacă zic că PSD, PNL, PDL sunt aceeaşi mizerie, dacă zic toate astea sunt catalogat , inevitabil, băsist.
Ei, şi când porţi asemenea etichetă infamantă, este aproape imposibil să mai fii băgat în seamă de cineva. Opiniile tale despre orice vor fi desconsiderate, ţi se va aduce permanent la cunoştinţă că „ei” nu sunt proşti să-i duci cum vrea „băsescu” şi ai lui, că „ei” sunt vigilenţi; vei fi întrebat cu cât eşti plătit ca să manipulezi lumea sau dacă eşti pur şi simplu dobitoc de nu vezi nişte adevăruri elementare. „Dezvăluite” chiar aseară la televiziunile prietene. Chiar dacă încerci să le spui că 2 cu 2 fac patru, cel puţin în matematica de zi cu zi, te vor privi cu suspiciune şi te vor acuza că induci în eroare opinia publică. Rezultatul este altul, TREBUIE să fie altul. Cel dorit de masele de anibăsişti, chiar de-ar face 5.
Trebuie totuşi să menţionez că mi s-ar mai ierta unele luări de poziţie dacă pun la pachet cu ele şi o …contrapondere.
Gen:” Ponta este cel mai mare mincinos…dar şi Băsescu este cel mai mare!!”, „ Antonescu a greşit când s-a aliat instituţional cu PC…dar şi Băsescu a ales soluţia imorală!”, „ PSD a baronizat România…dar şi Băsescu a făcut-o!”.
Mă gândesc însă ce fraze stupide ar ieşi când aş comenta un subiect, cum s-ar poticni ideile prin aceeaşi şi aceeaşi repetiţie. Şi ar mai fi ceva… Echivalenţele astea nu sunt chiar mereu echivalenţe…există mincinoşi mari, medii şi mici, există alianţe de voie şi de nevoie, baroni şi baronaşi… în esenţă toate sunt imorale şi demne de dispreţuit, dar…
Acum, recitind ultimile fraze, mă gândesc că poate au avut dreptate colegii mei de virtual: sunt, fără doar şi poate, un băsist nenorocit! Adevărul e că nici nu ştiu exact care este definiţia „băsismului”.
Îmi cer scuze tuturor celor care au crezut în mine…
P.S. Şi totuşi nu-mi place deloc de Băsescu…adevărat vă spun, dar cine m-ar mai crede acum!? Cred că sunt iremediabil compromis.