d’Artagnan sau Planchet?

Toată viața am vrut să fiu Planchet. Când ne jucam în spatele blocului de-a mușchetarii, toată lumea dorea să fie unul dintre cei patru. Eu, nu! Dintre toate personajele care populau romanul lui Dumas, cel mai ponderat, cel mai echilibrat, cel mai FERICIT, mi se părea a fi Planchet.
Asupra lui nu apăsa greutatea faimei, de la el nu se așteptau fapte pe măsura unui nume celebru, nu-și propunea niciodată standarde ridicate, n-ar fi dezamăgit pe nimeni dacă s-ar fi poticnit. De fapt el nu avea niciun standard pentru care să aibă insomnii. Nu-l chinuia că până la 20 de ani nu a ajuns faimos, nici că pănă la 30, bogat. Nu și-a pus problema dacă este un tip arătos, nici dacă este om de lume. Nici testul de IQ nu și l-a făcut, cum fac alții, de parcă în numărul ăla stă valoarea și stima de tine.
Povara insuccesului nu exista pentru el.
dArtagnan, săracul, stresat de moarte de tot felul de probleme, la patruzeci de ani era un om aproape terminat, blazat, sictirit de faptul că rămăsese un amărât de căpitan de muschetari, un nefericit îmbătrânit înainte de vreme. Omul se simțea fericit numai dacă era el mai cocoș decât alții. Exact ca starurile din ziua de azi, mica vedetă dorea publicitate, recunoaștere națională și internațională, dorea să fie admirat și adulat. Nimic de spus, era mai dotat decât Planchet … dar la ce i-a folosit dacă nu a ajuns și el la chestia aia pe care ne-o dorim cu toții: o stare permanentă de bine! Să zică, da, dom’le, una peste alta, sunt fericit! Încrezut, ros de vanități, arogant, a dorit o felie de viață mult mai mare decât i-ar fi permis poziția socială, inteligența, putința; a pus prin urmare ștacheta atât de sus încât, inevitabil, a ratat. Un looser nefericit.
La urma urmei, să fim sinceri, țelul nostru în viață este să fim fericiți. Ce anume ne face fericiți este o problemă subiectivă (pot să fie chestii legate de bani, de anumite talente pe care crezi că le ai, de notorietate, de carieră, de anturajul în care ajungi, de ierarhie), dar dacă fugi disperat după fericire sau îți pui niște țeluri prea înalte, spectrul nefericirii va sta mereu lângă tine.

Mă crede cineva când spun că aș fi vrut să fiu Planchet, un om fericit?
Nu cred. O să ziceți, fugi, măi, de-aici, cine naiba ar dori să fie umilul, banalul Planchet!?
Ei, asta-i de mirare! După toate aceste argumente imbatabile, după această pledoarie pentru găsirea fericirii printr-un comportament normal, decent, echilibrat, ca cel al lui Planchet, noi toți vom căuta mai degrabă nefericirea dorind să fim un soi de d’Artagnan.
Sunt convins că voi, cei care citiți acum acest articol, ați ales atunci când erați copii să fiți muschetari și nu valeți competenți și fericiți. Ce este mai grav pentru umanitate 🙂 e faptul că și acum, după o mare experiență de viață, în loc să-l apreciați pe Planchet la adevărata sa valoare, ca pe un exemplu de urmat atunci când dorești să-ți cauți fericirea, tot d’Artagnan ați vrea să fiți. Omul nu învață nimic, instinctul primordial ” de a te da mare și tare”, prezent de la Adam și Eva, recte Comuna primitivă, a rămas intact până în zilele noastre. Uite de ce merg lucrurile prost în lume…
Bine, oamenii care citesc cu plăcere blogul acesta sunt convins că sunt echilibrați și stăpâni pe ei…că altfel nu l-ar citi! 🙂
Dar ar trebui să ne gândim câți complexați care și-au pus standardele prea sus sunt în lumea reală și în cea virtuală.

Pe de altă parte, mă gândesc că nefericit este și cel ce salvează o balenă eșuată la mal, plângînd apoi o viață că nu a putut salva mai multe, ducând cu el povara neîmplinirii, iar fericit este unul ca Becali, care consideră toată chestia asta o mare prostie.
Făcând și această comparație, stau în cumpănă: d’Artagnan sau Planchet? Aceasta-i întrebarea.

Advertisements
This entry was posted in General and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

15 Responses to d’Artagnan sau Planchet?

  1. pierre says:

    D’Artagnan,hotarat lucru.

  2. Observator says:

    Si tu, acum? Crezi ca vei găsi pe cineva dornic de raspuns la așa întrebare grea intr-o așa zi frumoasa?

    Eu zic Regele Soare!

  3. Dl.Goe says:

    Este o “cumpana” in care realmente nu se sta niciodata dar prin care ajung sa treaca, arareori, intr-o clipa, ca fulgerul, intamplator doar si filosofic numai, si D’Artagnan si Planchet. In rest nu. D’Artagnan este D’Artagnan, iar Planchet este Planchet. Fiecare ramane ce-a apucat sa fie. Ireversibil. De aceea nici nu exista niciun Planchet in lumea virtuala. N-ar avea ce sa caute aici. Venind aici un Planchet s-ar trada pe sine, s-ar dovedi un fals Planchet. In HUVACA (sic) avem de-a face in unanimitate cu D’Artagnani. Scopul, unicul scop, al tuturor celor care tin sa fie prezenti in universul virtual, in calitate de bloggeri, comentatori, analisti, chibiti, scriitori, observatori, hå-hå si asa mai departe, este acela de a-si promova importanta de sine. Nimic, nimic altceva. Toti cei care in lumea reala se confrunta cu un deficit al importantei de sine, in raport cu standardele impuse te propriul ego, cauta solutii in irealitate, unii dintre ei navalind in in Hyperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator, pentru a-si dovedi si consolida importanta de sine. Pentru asta sunt in stare sa se minta in cel mai artistic mod cu putinta, inventand cele mai fantasmagorice motive pentru a-si justifica prezenta constanta, indelungata, activa, vizibila in HUVACA, motive care frizeaza „ratiuni” politice, patriotice, civice, artistice, curiozitate, studiu, comunnicare, socializare, distractie… toate de un comic cosmic. Unii reusesc , pentru o vreme, sa gasesaca anturajul potrivit pentru a-si sublinia, promova si consolida importanta de sine, care are relevanta exclusiv prin raportarela altii. Este o alta sublima comedie, intrucat acestia decid in mod deliberat sa ignore sau sa minimalizeze tot ceea ce excede acel anturaj fericit. Drame apar atunci cand in anturaj se strecoara personaje care pot sabota misiunea propasirii importantei de sine. Au loc lupte crâncene, violente. Se moare. Se sufera. Se constata desertaciunea lumii. Se atinge un scurt moment de intelepciune. Apoi totul revine la normal. De la capat. Iar asta este valabil atant pentru anonimii absoluti cat si pentru cei care „se bucura” de nume, prenume, renume si chiar de o oarecare dar, vai, insuficienta notorietate publica. Din HUVACA nu se poate iesi decat prin blazare sau prin smulgere si doar temporar. Evadarea definitiva nu este posibila, cu o singura si notabila exceptie pe care desigur nimeni nu si-o doreste. Prin textul sau de azi dl.D’Artagnan probeaza ca este o persoana superioara, capabila sa ia in calcul fericirea simpla de tip Planchet, subliniindu-si astfel importanta de sine, intr-un fel inaccesibil altora, aroganti, disperati, prosti…etc.

  4. Observator says:

    Dragul meu d’Artagnan, ieri a fost o zi frumoasa numai buna de vazut marea, de aruncat cochilii de scoici in ea si de alergat cu copilul ud repede pana la masina pentru ca ce e aceea mare fara sa sari macar in valurile ce se sparg la mal, nu?

    Ei bine, fiind așa o zi frumoasa greu de raspuns la o tema ce pare usurica prin asocierea cu personajele, dar cand te pregatesti de-un raspuns pe care l-ai gândi inițial haios te cam pune pe gânduri.

    Așa ca mi-am propus sa încerc sa răspund in dimineata asta, odihnita, ziua-i urata… dar ce, Dumnezeu, e fericirea pana la urma? Tu vorbesti de standarde impuse, eu vorbesc de nevoi, de lucruri de care am nevoie ca sa ma simt implinita fara a-mi impune vreun standard. E clar ca vezi viata mai bine satul, dar fiecare se satura cu alta cantitate de mancare. Mai apoi e normal sa-ti doresti sa fii apreciat numai ca unii sunt fericiti pentru ca-i apreciază vulgul, alții numai cand ii apreciază somitati in care cred, iar alții numai atunci cand aprecierea vine din interiorul lor. Eu cred, d’Artagnan, ca fericirea nu trebuie căutată. Ea vine sau nu. Si mai cred ceva: ca, cu cat vine mai tarziu, e mai mare.

  5. d'Artagnan says:

    “Andrei Pleşu a demontat câteva reţete de fericire care ne sunt oferite în ziua de astăzi, printre care cele care propovăduiesc gândirea pozitivă şi cele care pledează pentru detaşare: „Există câteva răspunsuri la modă în problema fericirii, care pe mine mă exasperează. Unul dintre acestea este «gândeşte pozitiv!» Vrei să fii fericit, gândeşte pozitiv! Un mare scriitor maghiar, Peter Esterhazy, a spus: «Gândirea pozitivă e opusul gândirii». Nu poţi să fii un mecanism care livrează non-stop surâsuri. Nu poţi să întâmpini totul într-o stare orgasmică, fără întrerupere. Viaţa e mai compexă. Ideea să nu ai resentimente, să nu te enervezi… Asta e o gândire angelică. Orice ţi se întâmplă, surâde. Adică fă-te plantă! Să fim realişti! Nu merg lucrurile aşa! Nu e că de mâine te hotărăşti să gândelşti pozitiv şi, chiar dacă-ţi cade un pietroi în cap, ai să faci un gest de înţelegere empatică a fenomenului, înainte să ajungi la Floreasca. Acesta e un răspuns care vine din Occident. Avem şi un echivalent din Orient, şi anume «detaşează-te!». Nu lua în seamă ceea ce te poate tulbura, lasă-te purtat, lasă-te dus! Dacă în primul caz ni se spunea să devenim plante, aici ni se cere să ne facem nori. Aceasta e învăţătura unui iniţiat cu mulţi adepţi în toată lumea – îl cheamă Osho. Când e bine? Când nu simţi că ai corp. Când simţi că ai corp, eşti bolnav. Comportaţi-vă în aşa fel încât să nu simţiţi că existaţi. Ei bine, avem tot felul de bulboane în organism, tot felul de ispite, de agitaţiuni mentale… Nu poţi să spui «de mâine încolo mă fac nor».”

    Pleşu a amintit că există şi în politică o abordare care pune problema fericirii – şi aceasta se întâmplă în comunism: „Fericirea este ideea centrală a comunismului. Noi o să vă facem fericiţi, voi trebuie să renunţaţi puţin la libertate, la o bunăstare excesivă şi la prea multă autonomie. De fapt, menirea statului nu este să ne facă fericiţi, nu e în fişa lui de post acest lucru. El trebuie să dea instrumentele necesare decenţei sociale. Problema fericirii se pune când ai tot ce-ţi trebuie.”

    Printre piedicile care stau în calea fericirii, Andrei Pleşu a identificat că s-ar afla preocuparea de sine, orgoliul, dar şi opusul acestuia, dezgustul de sine. Dar cea care ne împiedică cel mai mult să fim fericiţi este, în opinia lui Pleşu, obsesia fericirii: „Cea mai mare piedică în a fi fericit este să ai asta pe creier tot timpul. Fericirea ca obsesie e o sursă sigură de nefericire, e o sursă sigură de nevroză. Fericirea apare de obicei ca un efect colateral. E ca atunci când te uiţi pe cer şi sunt stele foarte mici, pe care nu le vezi dacă te uiţi direct la ele, dar, dacă muţi privirea un pic mai la stânga sau mai la dreapta, le percepi. Cred că aşa e şi cu fericirea. Dacă îţi iese ceva – în plan profesional sau privat – te trezeşti şi că eşti fericit. Dar dacă te duci glonţ, halucinatoriu spre fericire, ai toate şansele să o ratezi.”

  6. dlnimeni says:

    Locotenent de muschetari. Capitan de muschetari era o pozitie considerata foarte buna
    Nu exista, nu poate exista nici un Plachet in virtual, fiindca Planchet nu are timp de virtual. Nu exista in virtual nici Grimaud, nici Mousqueton si nici Bazin. Desi exista, in virtual, o multime – de-a dreptul sufocanta – de valeti.
    In actiunea lui Dumas, insusi d’Artagnan ajunge, sa aiba o parte a existentei sale – secreta – dusa dupa modelul lui Planchet, devenind co – proprietar al unui han.
    Fiti, deci, Planchet in lumea reala si d’Artagnan in cea virtuala. Fara grija, viata lui Planchet era mult mai plina, diversa si interesanta decit este descrisa in romane. Doar ca Dumas nu a avut timp si ochi pentru Planchet. Iar daca ar fi avut, la acea vreme, atunci nu ar fi avut incasarile obtinute pe d’Artagnan.

  7. Observator says:

    Ce părere aveți de cele zise de Traian Basescu azi: “in momentul de fata eu nu mai nevoie de partide”? Este ca e un om fericit?

  8. Aramis says:

    @d’Artagnan

    Planchet poti fi oricand, d’Artagnan numai uneori. Poti fi Planchet tot timpul, e aproape imposibil sa fii d’Artagnan intotdeauna.
    Eu cred ca ai gasit reteta: un echilibru intre cei doi, sau un personaj care poate fi si una si alta, dupa stare si dorinta.
    Oare e buna expresia: “mai bine o zi leu decat o suta de ani nevertebrata”? Plus ca fericirea nu e totuna cu placiditatea.

  9. lazycat001 says:

    Hehehe vezi ce dura e viata d’Artagnan.. Postezi un articol cu adevarat serios, pui o problema fundamentala si.. tepata ! 11 comentarii, 12 cu al pisicii 🙂

    Ia sa fi zis tu ceva “pe bune” despre Steaua, nu doar o atingere cu Becali asa, pe lateral, atunci sa vezi trafic…

  10. lazycat001 says:

    tepata= teapa

  11. lazycat001 says:

    Revenind la ideea centrala a asrticolului, cred ca nu poti sa ALEGI ce sa fii. Fondul tau genetic, educatia, mediul in care ai trait te vor forma de asa natura incat vei fi Planchet sau d’Artagnan.

    Desigur Planchet va fi tot timpul mai fericit, insa nefericirile unui d’Artagnan au mult mai multa savoare si profunzime, incat privite de aproape seamana aproape a fericire…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s